Parsifal 1

Parsifal
Wolfram von Eschenbach

Povestea începe cu tatăl eroului, Gamuret, mezinul familiei regelui Gandin de Anjou. După moartea tatălui, ca fiu mai mic, conform obiceiului medieval, nu moștenește sceptrul regal. Deși primește o parte din moștenire și titlul de Anjou, pleacă în lumea largă, atras fiind de zări necunoscute și de strălucirea faptelor de arme. Setea de aventură l-a purtat pe Gamuret prin lumea păgână, în Orient, Babilon, Arabia, unde devine faimos prin faptele sale de arme. Ajuns in Țara Negrilor, ajută în lupta împotriva asediatorilor reginei Belacane, regina neagra din Zazamanc, de care se îndrăgostește și cu care se căsătorește. Un timp conduce regatul Zazamanc în liniște, dar dorul după aventură este neostoit și pleacă în taină cu credincioșii săi spre Spania. În rândurile lăsate reginei îi dezvăluie originea sa regească - se trage din stirpea de Anjou - și o asigura că o iubește și se va întoarce odată ce ea va îmbrățișa creștinismul. În urma sa Belacane îi naște un fiu mulatru, numit Feirefiz (“cel bălțat ca o coțofană”).
În drumul său care duce spre Spania, Gamuret ajunge la turnirul organizat de Herzeloyde, regină văduvă de Waleis, care poftise la întrecere cavalerimea pentru a oferi îvingătorului mâna și regatul sau. Nu mâna tinerei regine îl atrage însă, ci întrecerea în sine. Gamuret va câștiga turnirul și mâna reginei, dar bucuria victoriei îi este umbrită de aflarea veștii morții fratelui său. Rege de Anjou acum și stăpân peste regatele Herzeloydei, o vreme trăiește în liniște, participând din când în când la câte un turnir. Faima îi crește și dorul de aventură asemenea. Pleacă într-o zi spre Orient unde își află pieirea într-o luptă cu un dușman care-l ucide prin magie și viclenie.
Durerea Herzeloydei este imensă, ea se retrage în mijlocul padurii Soltane, unde-și crește fiul rămas de la Gamuret. Copilul crește înconjurat de dragostea pioasă a mamei care renunță la regatele și la rangul ei pentru a se ocupa de educația fiului, departe de lumea cavalerească, dorindu-și o altă soartă pentru el. Ea interzice tuturor servitorilor să vorbească vreodată copilului despre cavaleri și cavalerism. El crește fără niciun fast și fără să-și cunoască obârșiile regești și nici măcar numele, mama strigăndu-l doar ”frumosul meu fiu”, ”dragul meu fiu”. Copilului îi este îngăduit doar să tragă cu arcul în pădure. Uneori, din greșeală, ucide păsările al căror cântec îl iubește și, din compasiune, se abține să mai tragă cu arcul în ziua respectivă.
Deși băiatul trăiește în libertate, fără griji, el resimte totuși un dor:
“Doar, din brădet, când un glăscior
Îl săgeta-sălbatec dor,
Încearcă pieptul să i-l spargă”
Astfel mama poartă o discuție cu el în privința Ființei lui Dumnezeu, spre slava căruia cântau păsărelele. El află:
,,Ca Domnul și lumina Lui
Nici soarele mai falnic nu-i
Și, spre a omului nălțare,
A omului înfățișare
Și-a luat cândva.,,
Îl învață însă și despre Rău și despre cum să te ferești de el.
Într-una din zile, în timp ce rătăcea prin pădure, băiatul întâlnește un cavaler și suita acestuia și, din cauza strălucirii straielor, îl ia drept Dumnezeu și îngenunchează spre hazul călăreților. Principele îi spune că nu e Dumnezeu cum crede băiatul, ci cavaler și îi explică ce înseamnă să fii cavaler și cum poți să devii cavaler – doar regele Artus numește cavaleri. Naiv, el admiră harnașamentul și podoabele și se lasă cucerit de ceea ce vede și aude.
Cu entuziasm băiatul se hotărăște să plece la curtea regelui Artus ca să devină cavaler. Mama, îndurerată, încearcă să-l împiedice să-și atingă țelul, îmbrăcându-l în haine de măscărici și dându-i o gloabă, sperând astfel că batjocura lumii îl va face să se întoarcă acasă, speriat și umilit. Îi dă însă câteva sfaturi pentru viață: să treacă doar prin locuri umblate, să fie cuviincios, să asculte sfaturile celor vârstnici, să fie demn prin luptă de salutul femeilor virtuoase și de inelul pe care ar putea să-l primească în dar, iar dacă și-a atins acest țel să le dea sărutare pentru a avea noroc. Tot acum mama îi spune despre moștenirea și poporul care-l așteaptă pentru a fi eliberat. Plin de înflăcărare băiatul promite că-l va elibera el cu sulița lui.
În urma sa Herzeloyde se prăbușește și e răpusă de durere.

Astfel își începe eroul călătoria în lume, caracterizat fiind de poet
,,…mândrețe de fecior,
A bunătății rădăcină
Și al smereniei izvor.,,
Pe căi neumblate, prin păduri, tânărul ascultă sfatul mamei și nu trece prin vadul învolburat de râu, ci merge îndelung până ce vadul se lărgește. Întâlnește pe malul celălalt, pe o pajiște, într-un cort bogat împodobit, pe frumoasa Jeschute, care dormea, soția principelui Orilus. Naiv, vrând să asculte sfatul mamei, îi fură doamnei inelul, o broșa și o sărutare, fără niciun gând ascuns, trezind-o și speriind-o de moarte. Neștiind ce înseamnă căsătoria, refuză să înapoieze obiectele, simboluri ale unei posibile trădări în ochii soțului. Vrând să-l convingă să-i înapoieze obiectele și să-i distragă atenția, Jeschute îl ospătează din mâncarea soțului, dar în zadar. În urma sa, Jeschute va fi pedepsită de Orilus să meargă în zdrențe pe o mârțoagă în urma lui, până ce îl va găsi pe vinovat și-l va pedepsi.
În acest timp tânărul erou își urmează liniștit drumul neștiind ce dramă provocase. Ajuns într-o vale întâlnește o fată plângând, cu un cavaler mort în brațe, Schianatulander. Acesta fusese ucis de trufașul Orilus, în lupta de apărare a pământurilor moștenite de fiul Herzeloydei. Fata care-l plânge este frumoasa și nefericita Sigune. De la ea își află eroul numele cel adevărat, Parsifal (Perceval, fr. - a trece prin val, prin zid) și obârșia-i regească, pe care mama sa, în dorința de a-l ține departe de viața cavalerească i le ascunsese, numindu-l doar ,,bunul meu fiu, dragul meu fiu, frumosul meu fiu,,. Parsifal aude, dar nu înțelege încă, el nu știe ce e bogăția și puterea. Sigune își întărește cuvintele încredințân-du-l că-i este verișoară și a fost crescută de Herzeloyde. Impresionat de tragedia fetei pleacă hotărând să răzbune moartea logodnicului fetei, pentru care se simte responsabil. Dar Sigune se teme de lipsa lui de experiență și de tinerețea lui și-l îndrumă astfel încât să-i piardă urma întunecatului Orilus.
Rătăcind astfel, obosit și flămând, ajunge în cele din urmă, pe înserat, la coliba unui pescar care îl va îndrepta spre curtea regelui Artur. Înainte de a ajunge la rege, pe drum, îl întâlnește pe Ither, rege la rândul lui, numit Cavalerul Roșu datorită armurii. Acesta tocmai avusese un conflict cu Artur și cavalerii Mesei Rotunde care nu voiseră să ia în seamă drepturile lui de moștenire, și luase o cupă al cărui conținut îl vărsase „din greșeală” în poala reginei Ginover. Ither, auzind de intenția lui Parsifal și recunoscând în tânarul îmbrăcat în bufon originea sa nobilă, îl roagă să ducă regelui un mesaj că el renunță la drepturi și menține provocarea la luptă. Intrat în cetate, Parsifal stârnește râsete și sentimente contradictorii din partea cavalerilor, el fiind un tânăr frumos, cu îmbrăcămintea caraghioasă și purtarea ciudată, făcând-o astfel pe Cunneware, fecioara care se legase prin legământ să nu râdă până nu întâlnește un cavaler pur, desăvârșit, să izbucnească în hohote de râs. Ajuns la Artur, Parsifal transmite mesajul lui Ither și cere să fie făcut cavaler, dar Artur îi spune că ar trebui să aștepte până a doua zi, când i se vor da veșminte pe măsură. Parsifal declară însă că el vrea armura Cavalerului Rosu și nu are nevoie de alte haine. Keie, seneșalul curții îi spune în batjocură că ar putea să obțină el însuși cupa și armura Cavalerului Roșu. Astfel, Parsifal obține învoirea să lupte cu Ither, pe care nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte și pleacă de la curte fără a spune ce intenționează să facă. Atras de armura strălucitoare a Cavalerului Roșu și dornic să fie primit de comunitatea Mesei Rotunde, Parsifal îi comunică lui Ither răspunsul lui Artur și devine îndrăzneț, cerându-i armura. Ither îl lovește cu lancea, doborându-l de pe cal ca să-l învețe minte și rănindu-l ușor. Mânios, Parsifal țintește cu mica sa suliță care pătrunde printr-o crăpătură a coifului, ucigându-l pe Ither. Îi ia armura si calul și pleacă din nou în lume pentru a dovedi că e demn să facă parte dintre cavalerii Mesei Rotunde, neștiind că tocmai încălcase un cod de conduită cavalerească.
Parsifal gonește o distanță lungă chiar și pentru un călăreț încercat și ajunge la cetatea bătrânului cavaler Gurnemanz, vestit cunoscător al conduitei cavalerești. În impresionanta sa naivitate, Parsifal crede că zidurile crenelate ale castelului cresc din pământ ca grâul după ce sunt semănate la porunca lui Artur. Întâlnindu-l pe Gurnemanz, Parsifal îi cere sfaturi fără înconjur. Dar nu vrea să descalece, căci el este în slujba lui Artur și trebuie să fie gata de luptă mereu. Nu e singura sa ciudățenie, sub armură pajii descoperă costumul de măscărici de la mama sa, de care Parsifal nu vrea să se despartă cu niciun preț. Gurnemanz îl învață să se închine, îi ascultă povestea vieții, deplângând moartea viteazului Ither și îi va da sfaturi în ceea ce privește comportamentul cavaleresc: să fie plin de sfială în fața oricui, să-i protejeze pe cei oropsiți de soartă, să fie cumpătat cu bunurile și averea, îl îndeamnă să fie măsurat și zgârcit în întrebări, până ce nu înțelege situația, să cruțe viața cavalerilor care i-o cer, să aibă grijă de curățenia trupească și sufletească, să cinstească doamnele, să prețuiască adevărata iubire. Tot acum Parsifal va învața tot ce ține de arta cavalerească, dovedind curaj și îndemânare. Deși se simte ca un fiu pentru Gurnemanz, iar fiica principelui, Liaze, nu-i este indiferentă, Parsifal simte un aprig dor de a învinge în lupte întâi și apoi să-și găsească locul și fericirea lângă o femeie.
Dorul de luptă si victorie îl pornește la drum. Inima însă îi este plină de imaginea Liazei și nici nu bagă de seamă unde-l duce calul său. Ajunge pe înserat la cetatea Pelrapeire unde regină este Condwiramurs (“conduite amours” - aducatoarea de iubire” sau ”coin de voire amour” - idealul adevăratei iubiri). Cetatea reginei este sub asediul cavalerului Clamide care o vrea de soție împotriva voinței ei și care are armata la marginea cetății. După ce bate la poartă ca aliat, Parsifal e primit cu bucurie și uimire de regina și poporul suferind de foame și sub asediu. După ce este condus la regină Parsifal rămâne tăcut, amintindu-și sfatul lui Gurnemanz, până ce aceasta este forțată să vorbească și să-l întrebe ea întâi. Parsifal îi mărturisește acesteia că vine de la cetatea lui Gurnemanz pe care a părăsit-o în zori, lucru de mirare pentru regină, căci Gurnemanz e unchiul ei și stă destul de departe. Obosit de drum, Parsifal e condus de însăși regină în camera de culcare. În timpul nopții este trezit de plânsul ei, căci urgisită de războiul care nu se mai termina, vine din disperare să ceară ajutor. Parsifal îi promite ajutor și reușește să-l învingă pe Clamide, pe care-l trimite la Regele Artur să-i servească, salvând cetatea de foamete și pieire. Se căsătorește cu frumoasa regină, de care se îndrăgostise nespus și un timp trăiește liniștit alături de ea, administrând ferm și drept cetatea.
Cu timpul, în sufletul său își face loc neliniștea și vrea să plece să-și revadă mama, dar și dorul de noi fapte de arme îl atrage. Condwiramurs nu-l oprește, iar cavalerul pleacă singur, cu inima strânsă și tristă de despărțire. Așa de sfâșiat este de amintirile și sentimentele față de regina lăsată acasă, încât și de data aceasta își lasă calul liber să-l ducă unde vrea el. Va merge drum lung, mult mai lung decât făcuse vreodată.
#
Pe înserat vede pe un lac o barcă de pescari în care se află un bărbat cu veșmânt regal și pălărie cu pene, care-l îndrumă cu bunăvoință spre cetatea sa pentru popas. Drumul este însă periculos și trebuie să urmeze indicațiile întocmai pentru a nu-și risca viața. Parsifal reușește să-și găsească drumul la castel și este primit în frumoasa cetate Munsalwaesche (se pronunță: Munsalveșe) (“muntele sălbatic” sau “muntele salvării”) după regulile ospitalității feudale și poftit la cină. Când intră în sala cea mare luminată de sute de lumânări, el vede patru sute de cavaleri așezați de-alungul pereților. Parsifal poarta o mantie imaculată de mătase, dăruită lui de sora regelui, regina Repanse de Schoy. Este primit de Anfortas, regele care-i apăruse la început în ipostaza regelui pescar. Acum acesta îi apare lui Parsifal foarte bolnav și abătut, și, deși așezat lângă foc, regele este acoperit cu multe pleduri.
De-abia așezați la masă, tăcerea este curmată de un vaier de jale care trece prin sală. Ei sunt martorii apariției unei lance însângerate, purtată de-a lungul sălii de un scutier.
Începe apoi o procesiune fastuoasă: două domnițe cu plete blonde și cununi de flori aduc sfeșnice de aur, alte perechi de fecioare în rochii purpurii aduc stâlpi din fildeș alb, drept picioare și le așază în fața regelui. Este adusă apoi o piatră subțiată - de hiacint și agată - de culoare roșu închis și așezată pe cele două postamente albe de fildeș, drept masă pentru rege. Alte fecioare în veșminte verzi aduc lumină în sală, apoi două contese însoțite de alte fete, așază pe masă ștergare albe și cuțite de argint. Apare apoi regina Repanse de Schoy în toata stralucirea frumuseții și veșmântului său. Ea poartă pe o pânză verde de smarald Graalul:
“Ducea al raiului preț nalt,
Sfântul Graal i se spunea.
I-al împlinirilor izvor
Și de minuni făptuitor.
Silește măreția lui
Să nu îngăduie oricui
De a-l sluji, ci preacurat
Și fără prefăcătorie
La trup și inimă să fie.”
Ea așază demn Graalul în fața regelui apoi alaiul pleacă despărțindu-se în două direcții.
Într-un moment de reflecție Parsifal își dă seama că poartă mantia dăruită chiar de purtatoare Graalului. Urmează aducerea vaselor cu apă și a ștergarelor din pânzeturi albe și strălcitoare. Începe spelndidul ritual al ospățului, Graalul fiind sursa întregii bogății, toți primesc bucatele și băutura dorite:
“De își dorește oricine
Să-i facă Sfântul Graal un bine
Cu hrana sau cu orice-ar fi
El voia i-o va împlini.”

Din Sfântul Graal răsar minuni
De fericire pământească,
Curgând asupră-le izvor
Cum s-ar putea să-mpărtășească
Doar cerul binevoitor.,,
Deși mirat de cele ce vede și dornic să afle ce se întâmplă, Parsifal nu întreabă nimic nici despre boala regelui, nici despre lance sau despre Graal, nici despre marea tristețe care bântuie cetatea. El se abține, amintindu-și de sfatul lui Gurnemanz de a nu întreba fără rost, temându-se să nu încalce conduita cavalerească și-și propune să întrebe mai târziu vreun scutier. La sfârșitul ospățului, Anfortas îi dăruiește o “spadă mândră și tăioasă”, având mânerul dintr-un rubin, teaca din aur și pietre prețioase. Această spadă:
“De-atâtea ori în bătălie,
Îi spune gazda, m-a ferit,
Dar trupu-mi însuși Dumnezeu
Cumplit l-a frânt. Oaspe al meu,
De-i fi cumva nemulțumit
Cu-a noastra găzduire
Primește-o-n dar drept împlinire.”
Însă Parsifal rămâne în continuare mut, nu pune nicio întrebare, deși Anfortas părea că o așteaptă. Autorul intervine în text în legătură cu tăcerea lui Parsifal:
“Că el la gură ferecat
Și-acum rămas-a, ce păcat!
L-al cuvântării tâlc ascuns
Cu mintea el nu a pătruns.
Și pentru gazdă câtă jale.
De toate chinurile sale
Viteazul, dacă-l întreba
Pe-acel beteag îl mântuia.”

Ospățul se încheie și în timp ce domnițele și regina purtând Graalul se retrag, Parsifal vede un bătrân cu plete argintii, foarte frumos, zăcând în camera în care e dus Graalul. Este, Titurel, tatăl lui Anfortas. Lăsat singur în camera de culcare, Parsifal visează cum mama sa îl priveghează în timp ce el este lovit cumplit de spade și lănci.
La trezire constată că cetatea e pustie, încremenită, iar cele două săbii și armura îi sunt pregătite. Neînțelegând rostul liniștii din cetate, se înarmează degrabă crezând că cetatea e în primejdie, dorind să sară în ajutorul stăpânului atât de binevoitor cu el în ajun. Vrând să treacă puntea castelului, podul se ridică, fiind cât pe-aci să-l răstoarne. În spatele lui un scutier îi strigă:
“Te du de către noi departe,
De raza soarelui n-aibi parte,
S-a mai văzut asemeni prost,
Să stea-n muțenie făra rost?
De sănatate, n-ai fost oare
Pe gazdă s-o întrebi în stare?
Răsplata ți-e pierdută-acum.”

Dar Parsifal nu înțelege tâlcul vorbelor și pleacă mai departe, hotărât să sară în ajutorul cavalerilor în primejdie. Însă pierde urma și se trezește singur în pădurea sălbatică.
Rătăcind fără direcție, deslușește în pădure plânsul unei fete. Se apropie și-i vede silueta cu capul plecat. Este Sigune ținând în brațe trupul unui cavaler îmbălsămat. Durerea a schimbat-o într-atâta și lacrimile au orbit-o, încât cei doi nu se recunosc, iar cavalerul, mișcat de zbuciumul ei îi oferă serviciile sale. Sigune, cu moartea în suflet, îi mulțumește și-l întreabă de unde vine, căci locurile sunt pustii și primejdioase. Parsifal îi povestește despre o cetate care se înalță în sălbăticia din apropiere, îi povestește despre pățania sa, dar Sigune nu-l crede, dându-i de înțeles că cetatea Graalului nu poate fi găsită de cel ce o caută anume. Numai după ce-i împărtășește neliniștile sale legate de acele întâmplări Sigune îl crede și îi recunoaște vocea. Ea îi spune că Titurel, primul rege al Graalului și tatăl lui Anfortas, este și străbunul lui. Astfel el, Parsifal este sortit să devină stăpân al Graalului, căci Anfortas putea fi vindecat doar de cel trimis de providență, care din omenie ar fi pus întrebarea salvatoare. Ea-l întreabă cu speranță în glas dacă a pus întrebarea, dar Parsifal mărturisește că nu. Îndurerată Sigune îl respinge, hulindu-l.
Îndoiala începe să apese ca plumbul inima lui Parsifal care pleacă deznădăjduit și rătăcește pe drumuri neumblate. Trece pe lângă o femeie frumoasă, de neam, dar în zdrențe, în care o recunoaște pe Jeschute, a cărei nenorocire o provocase din neștiință. Plin de remușcări și dorind să o salveze, îl provoacă pe Orilus la luptă și-l învinge, demonstrând nevinovația soției prin jurământul depus pe relicvele aflate în altarul din capela pustnicului Trevrizent. Apoi îl trimite pe Orilus, ca pe toți cavalerii învinși, în slujba Cunnewarei, cea care râsese la vederea lui Parsifal, la curtea regelui Artur.
#
În tot acest răstimp faima lui Parsifal crește mereu și ajunge la urechile lui Artur care vrea să-l primească în rândul Cavalerilor Mesei Rotunde cu cinstea ce i se cuvenea, dar nu-i poate da de urmă. Parsifal este acum într-o pădure singuratică și are o experiență neobișnuită. Peste noapte ninsese, deși era luna lui Mai. Unul dintre șoimii regelui Artur se rătăcise în pădurea unde se afla Parsifal. A doua zi într-un luminiș șoimul rănește o gâscă dintr-un cârd. Din rana ei se scurg trei picaturi de sânge în zăpada albă. Această imagine îi readuce lui Parsifal în memorie amintirea scumpă a soției de care îi este un dor nespus. El cade într-o stare vrăjită de visare privind la nesfârșit acele picături de sânge pe zăpada albă.
În această stare îl găsește un paj al regelui care nu-l recunoaște pe Parsifal, transfigurat de viziune, și crezându-l străin cu gânduri rele, dă alarma la curtea lui Artur, care era în apropiere cu corturile. Astfel Parsifal este provocat la luptă de doi cavaleri ai lui Artur, pe care îi învinge fără a fi conștient unde se află și cu cine se luptă. El era cuprins în continuare de vraja celor trei picături de sânge din zăpadă. Gawan, alt cavaler al Mesei Rotunde, își dă seama ce se întâmplă cu Parsifal și aruncă un văl peste imaginea din zăpadă, readucându-l la realitate pe Parsifal. Acesta îl recunoaște pe Gawan, alăturându-se apoi curții lui Artur care organizează o serbare în cinstea lui. Strălucirea curții lui Artur era vestită și Parsifal se lasă amăgit de luxul princiar, de beția de sunete, culori, parfumuri, simboluri ale bucuriei de a trăi și ale apartenenței la clase sociale superioare.
În timpul acestei serbări date în cinstea lui Parsifal, a cărui faimă este acum recunoscută de toți, apare Cundrie, mesagera Graalului, asemenea unui arhanghel al răzbunării. Ființă ciudată, cu trup de femeie, veșmânt de bărbat și înțelepciune de mag, de o urâțenie respingătoare, în fața întregii adunări, îl demască și-l afurisește pe Parsifal pentru că nu a pus întrebarea regelui pescar. Blestemul cade ca un trăznet peste Parsifal – să rătăcească singur, fără noroc, străin de lume și de sine.
“Dispreț umbrească-al tău noroc,
Străbate singur loc de loc
Străin, gonit, afurisit,
De prețuire sărăcit.”
Acum află de la Cundrie că tăcerea-i s-a transformat în păcat și niciun vraci nu-l va mai vindeca. Plângând destinul lui Anfortas și al cetății, Cundrie părăsește adunarea înlemnită. Toți deplâng soarta cavalerului damnat. Îndoiala și disperarea își fac loc în inima lui Parsifal:
“Aș vrea să spun cât de-obidit
Mă simt, dar nu găsesc cuvinte,
Și pe nedrept nu m-ați huli
De m-ați pricepe. De-azi ‘nainte,
Vă jur, lipsit de bucurii-
Așa cum inima mă-mbie-
De-ar fi să treacă-o veșnicie,
Cu gândul doar la Sfântul Graal
Trăi-voi, zice Parsifal.
C-am stat sfielnic mult prea mult
Și-acum rabd milă și dojană,
Pe Gurnemanz am vrut să-ascult.
Mă tem că nicidecum n-a fost:
Să te ferești a întreba,
De vreme ce-ntrebarea mea
Ar fi avut atâta rost.”
Acum Parsifal își plânge soarta schimbătoare și pe Anfortas pe care nu l-a ajutat. Părerile de rău îl chinuie și-l îmboldesc să plece în lume mai departe să-și ispășească păcatul. El cere să fie eliberat de frăția cavalerilor până ce nu-și va recâștiga onoarea de cavaler.
La plecare Gawan îi dă un sărut de binecuvântare, urându-i:
“Harul Domnului/Revarsă-se asupra ta!”
Raspunsul lui Parsifal e plin de amar și deznădejde. El nu mai crede în Dumnezeu și în har, ci se bizuie de acum încolo doar pe forțele sale:
“(…)Oare-mi puteți spune
Ce-i Dumnezeu? Cu-adevărat
Puteri de-avea, de către mine
Si voi, batjocură, rușine
Desigur ar fi-ndepărtat.
Slujindu-l eu i-am fost supus,
Mă bizuiam pe-a sa-ndurare-
Ce amăgire!-Dezlegare
Doresc. Cu ura Cel-de-sus
Mă pedepsească orișicât,
Să i-o îndur sunt hotărât.”
#
În drumul său fără odihnă, pe uscat sau pe mare, el se avântă și mai mult în fapte de arme, trimițându-i pe învinși în căutarea Graalului sau să-i slujească soției sale. Faima lui se răspândește mereu și pretutindeni. Rătăcește ani de-a rândul în căutarea cetății Graalului fără a o găsi însă. În acest timp îndoiala în puterea și dreptatea Celui-de-sus crește sălbatică în sufletul său. Izvorul credinței dispare din inima sa, ura ucide smerenia, cucernicia, iubirea. Însingurat, chinuit de dor, el ajunge din nou, a treia oară, la Sigune, oarbă și pustnică, aflată departe de zvonul lumii. Dar sunt atât de schimbați că nu se mai recunosc. Doar inelul de la Herzeloyde, pe care-l poarta Sigune, i-o face cunoscută lui Parsifal. Îi povestește că e în căutarea Graalului pentru care și-a părăsit soția și regatul. Nu l-a găsit însă, iar puterile i s-au împuținat, simțirea îi este searbădă și conștiința păcatului de a nu fi pus întrebarea îl chinuie. La capătul puterilor ar vrea să se întoarcă în liniștea de la Soltane, dar copilăria fără griji nu se mai întoarce, drumul fericirii este inchis. Are doar un singur țel și o singură scăpare: cetatea Graalului. Ar putea ea oare să-l ajute? Înduioșată de atâta suferință și de chinul neostoit al lui Parsifal, Sigune îl sfătuiește să meargă pe urmele Cundriei care vine să-i aducă mâncare de la Munsalvaesch o dată la șapte zile și se întoarce tot acolo. Parsifal îi urmează sfatul, dar pierde ca prin farmec urma hidoasei ființe.
Un cavaler în straie scumpe și cu emblema porumbelului, simbol al Graalului, îl oprește. Călcase nechemat,fără să știe, tărâmul Graalului. Parsifal nu înțelege care e greșeala lui, și e provocat la luptă. În toiul confruntării însă Parsifal își pierde calul într-o râpă, fiind cât pe ce să aibă și el însuși aceeași soartă, dar se agață în ultima clipă de o creangă atârnândă. Ajuns pe pământ ferm descoperă calul cavalerului învins, care fugise între timp, de parcă l-ar fi așteptat. Este un cal al Graalului.
Odată pierdut drumul spre Graal, Parsifal își continuă călătoria și, într-o seară, după ce ninsese, întâlnește un convoi de pelerini umili, având în frunte un cavaler bătrân, soția sa și cele două fiice, toți îmbrăcați modest în veșminte cenușii și mergând pe jos. În față, semeț, pe cal, le apare Parsifal, îmbrăcat în haine sclipitoare de oțel, care-i întreabă din ce pricină pricină merg pe jos și ce anume ispășesc. Cavalerul bătrân îl dojenește pentru strălucirea hainelor sale pe care le poartă într-o zi așa sfântă, dar Parsifal a pierdut de mult șirul zilelor și anilor. Cândva a slujit și el cuiva numit Dumnezeu, dar bunăvoința nu și-o mai revarsă asupra sa și acest Dumnezeu este neputincios în ceea ce-l privește pe el, pe Parsifal.
Contrariat, cavalerul îl întrebă dacă e vorba de Cel născut din Fecioară, Cel care a luat asupra sa, din iubire și fără vină, păcatele grele ale tuturor oamenilor, lăsându-se răstignit într-o zi de vineri. Acea zi este Vinerea Mare, iar ei îl sărbătoresc pe Domnul. Deși îl invită să se alăture convoiului, prea adâncă este prăpastia dintre cucernicia cavalerului bătrân și ura lui Parsifal împotriva lui Dumnezeu. Ca ultim sfat, cavalerul îi indică să meargă la un om cucernic care ar putea să-l ajute. Ostenit și înfrigurat de drum, Parsifal pleacă mai departe. Pe nesimțite căința și bunătatea sa înnăscută îi pătrund sufletul și îi trezesc speranța: dacă Cel-de-sus vrea să-i ajute și lui azi, în Vinerea Patimilor, și să-i vindece sufletul bolnav, atunci să-i îndrume calul pe drumul cel bun! Pentru prima oară Parsifal se încrede în ceva mai presus de el însuși, nu propriile dorințe îl conduc, ci se lasă condus de destin.
Astfel Parsifal își lasă calul să meargă la întâmplare, în voia lui și acesta îl duce la pustnicul Trevrizent, în a cărui chilie, cu mulți ani înainte, jurase că Jeschute e nevinovată. Trevrizent îl poftește în chilia sa din peșteră să se încălzescă și să-i spună ce are pe inimă. Parsifal îi mărturisește acestuia ura sa față de Dumnezeul care și-a întors privirile de la el, ură care nu se stingea oricâte fapte de arme ar fi făcut.
Înainte de spovedanie Trevrizent îi spune că va trebui să-și regăsească credința în Dumnezeu, căci El este adevărul, credința și dreptatea. A te răzvrăti împotriva cerului, față de Divin duce la cădere, asemenea căderii lui Lucifer. Sufletul se poate mântui doar prin jertfa lui Christos. Pentru o clipă, povața blândă a pustnicului îi trezește lui Parsifal în suflet sentimente nedeslușite și-l face să vorbescă despre ce-l chinuie. El se confesează pustnicului, mărturisindu-i zbuciumul său în căutarea Graalului și dorul de soție.
Dacă dorul de soție este unul legitim, în schimb, în ceea ce privește Graalul pustnicul îi spune:
“Dar dacă-n chip nesăbuit
La sfântul Graal ai năzuit
Ăst gând, mă iartă, prea-i nătâng,
Silit mă simt să te deplâng.
Nici o faptură pământească
Nu poate să și-l dobândească
Pân’ce puterile cerești
N-au hotărât c-alesu-i ești”
Trevrizent îi dă de înteles că el însuși a fost oaspete al Graalului. Parsifal ascunde însă faptul că l-ar fi văzut de asemenea și el, și îi cere să-i dezvăluie taina Graalului. Graalul este o piatră, “Lapis exillis”, piatra înțelepților, care ar fi căzut odinioară din ceruri, devenind vasul care aduce viață și hrană pentru cavalerii săi. Ea poate face ca pasărea Phoenix, de se aruncă in foc, să renască întinerită, dacă cineva care e pe moarte o vede nu va mai muri în săptămâna aceea și nu va pierde niciodată culoarea fragedă de pe chip, la trup ramânând tânăr și drept. Femei si barbați care-o privesc trăiesc veacuri, doar părul devine argintiu.
Trevrizent îi mai spune că ziua aceea e specială pentru Graal, căci e Vinerea Mare, si noi puteri îi revin pietrei din tării, în dar. În această zi o porumbiță ca neaua coboară încet luminând văzduhul și așează pe Graal o ostie, apoi se înalță din nou spre cer. Așa prinde Graalul puteri, dăruindu-le la rândul lui slujitorilor săi.
Pustnicul îi face cunoscut lui Parsifal modul în care cel care este chemat să slujească Graalul află de această însărcinare. Pe piatra apare un nume de băiat sau fată și neamul din care face parte, nume care nu dispare decât dacă e citit. Acești slujitori sunt aleși de Graal datorită purității inimii lor. Nimeni nu poate intra în cetate dacă are gânduri de trufie, chiar dacă este un luptător vestit ca Parsifal. Graalul nu se poate cuceri cu spada.
Trevrizent îi dezvăluie apoi că pe Graal a apărut o scriere ciudată care anunța cum va fi mântuit Anfortas de un cavaler venit din întâmplare și care va pune din omenie întrebarea despre durerea lui. Nimeni însă nu trebuie să-l îndemne spre întrebare, ea trebuie să vină din sufletul celui milos în deplină libertate. Apoi acesta va deveni rege al Graalului.
Or, la Munsalvaesche a venit un nepriceput care s-a încărcat cu povara păcatelor, nepunând întrebarea salvatoare. Văzând emblema Graalului de pe calul lui Parsifal, pustnicul îl întreabă cine este el Parsifal, cu adevărat și în acest moment Parsifal recunoaște că el este cel care l-a omorât pe Ither de la care are armura, cel care a eșuat nepunând întrebarea, lucru pentru care nu se poate ierta. Plin de mâhnire, Trevrizent îl încurajează totuși, spunându-i că nu trebuie să se judece prea aspru pentru păcatele sale, ci trebuie să se desprindă de ele. Îi explică în continuare lanțul de păcate pe care le-ar fi făcut Parsifal și care l-ar fi dus astfel la neputința eliberării lui Anfortas, prin întrebare, și la pierderea lui Dumnezeu. Astfel Parsifal se făcea vinovat de doua păcate grave: ignoranța vinovată și trufia. Părăsindu-și mama, care murise de durere, el a pășit pe calea trufiei. Căci orice țel cavaleresc trebuie pus în slujba lui Dumnezeu, altfel ispita mândriei e aproape. Uciderea lui Ither pentru a-i lua armura era o repetare a crimei lui Cain împotriva fratelui său, Abel. Pe de altă parte totul se întâmplase pentru a împlini o prevestire: mama sa visase înainte de a-l naște că hrănește la piept un balaur. Acest balaur era Parsifal care, prin plecarea lui, o ucisese. Plin de căință află povestea stirpei sale. El, Parsifal, descinde din aceeași familie cu Anfortas, Trevrizent, Repanse de Schoy, care sunt frații mamei sale.
Ascultă apoi, cu inima strânsă, de durere, trista poveste a regelui Graalului, ce-și pusese spada în slujba unei doamne. Luptase pe atunci cu un păgân care dorise să dobândească coroana sa și cetatea Graalului. Pornise la luptă cu imaginea iubitei în gând și cu deviza ”amor” pe buze. Uitase de nobila sa misiune, frământări lumești îi pângăriseră sufletul pur. Fusese aspru pedepsit, iar rana făcută de o suliță otrăvită, nu se mai închidea, chinurile nu încetau niciodată, cu toate leacurile. Doar lancea care i-a provocat rana îi poate ușura durerea cumplită prin așezarea ei în rană. Nici moartea nu-l izbăvea, căci Anfortas nu putea să moară: Graalul îl ținea în viață. Chiar el, Trevrizent, a devenit pustnic sperând că prin post și rugăciune își va ajuta fratele bolnav.
Dupa 15 zile petrecute la Trevrizent în care se spovedește de păcate, pustnicul îl sfătuiște să le lase ca atare. Cei doi petrec împreună perioada pascală, hrănindu-se cu ierburi și împarțind același loc sărac de dormit. La despărțire Trevrizent îi amintește de străbunul lor, Titurel, bunicul lui Parsifal, moșneagul văzut pentru o clipă când fusese prima oară la Graal, un exemplu de cavaler al Graalului. Acest nou ideal, de cavaler al Graalului începe să strălucească și în sufletul său. Ca urmare a vorbelor și sfaturilor pline de altruism ale lui Trevrizent, Parsifal e dezlegat de păcate și pleacă din nou în lume, de data aceasta smerit și liber, lăsându-și calul în voia lui Dumnezeu.
#

La un moment dat Parsifal și Gawan, plecat el însuși pe calea sa de aventuri, se întâlnesc și fără să știe cine e fiecare, se luptă. Aproape învins de Cavalerul Roșu, Gawan e strigat pe nume de solii lui Artur și astfel este salvat în ultimul moment să nu fie ucis de Parsifal. Providența îl apără pe Parsifal de a mai face o crimă, iar el simte că blestemul încă apasă asupra lui. Învingându-l pe Gawan, Parsifal simte că s-a zdrobit pe sine însuși. Se alătură apoi, împreună curții regelui Artur, venit la invitația lui Gawan de a participa la turnirul la care Gawan însuși avea să ia parte. În mijlocul bucuriei generale, Parsifal se simte stingher, singur, plin de dor dupa Graal si Condwiramurs, și neștiut de nimeni părăsește adunarea.
Trecând printr-o pădure, intr-un luminiș întâlnește un cavaler străin, îmbrăcat în haine bogate și strălucitoare. Cei doi își încearcă puterile în luptă, întâi cu lăncile, apoi niciunul nefiind doborât de pe cal, se luptă cu săbiile. Cei doi se luptă pe viață și pe moarte. Doar gândul la Condwiramurs îl salvează pe Parsifal de puternicul străin, pe care îl doboară cu o lovitură cumplită, dar sabia sa se rupe, fiind astfel la mila cavalerului străin. Cavalerul străin își aruncă sabia și-l întreabă pe Parsifal care-i este numele și titlul. Cei doi află că sunt frați, Parsifal de Anjou și Feirefiz de Anjou. Feirefiz vine de departe, din Orient, în fruntea unei armate puternice. Și-a ancorat flota pe coastă și a plecat singur în căutarea aventurii. Încă odata Parsifal este ajutat de Destin să nu-și omoare fratele. Pentru Parsifal este prima oară când nu iese învingător din luptă. Cei doi se îmbrățișează și, la invitația lui Parsifal, se alătură împreună curții lui Artur. În timpul ospățului organizat în cinstea noului venit, sosește Cundrie, vestitoarea Graalului, de data aceasta acoperită cu un văl și demnă. Ea cade în genunchi în fața lui Parsifal și, plângând, îi cere iertare, mărturisind că pe Graal a apărut numele celui chemat să fie rege, numele lui, al lui Parsifal. Îl anunță de asemenea că soția sa, Condwiramurs, și cei doi fii ai săi, Kardeis și Loherangrin, au fost aleși de asemenea ca slujitori ai Graalului. Cundrie îi mai spune că trebuie să-și ia un tovarăș în călătoria spre Graal. Parsifal îl alege pe fratele său.
În fața adunării Parsifal cuvântă mesajul lui Trevrizent:
“Doar de te cheamă Cel-de-sus
Norocul poți a-l dobândi
Al Graalului ales a fi”
A doua zi, Parsifal și Feirefiz, ghidați de Cundrie pleacă spre Munsalvaesche. Drumul pe care Parsifal îl căutase cu ardoare atâția ani se desfășoară acum lin și clar. Anfortas îi aștepta suferind cumplite dureri, întins pe pat, gemând și implorând să fie eliberat prin moarte de suferință. Ajuns la Anfortas, Parsifal se azvârle la pamânt, implorând Sfânta Treime să-l vindece pe chinuitul rege. El pune întrebarea tămăduitoare ,,Unchiule, ce te chinuie?” și-l vindecă astfel pe rege. Cu această simplă întrebare, venită din sufletul frământat el însuși al lui Parsifal, cu cea mai mare compasiune pentru suferința unchiului său, ordinea se reinstaurează. Doar o întrebare îl vindecă, dar una care nu putea fi pusă decât de cel care a suferit o așa transformare prin experiențele vieții încât a devenit matur și înțelept îndeajuns ca să înțeleagă profund suferința celuilalt. Parsifal nu ar fi putut pune întrebarea mai devreme atâta timp cât el însuși nu se purificase prin suferință și nu devenise liber de păcatele comise. Parsifal devine rege al Graalului, nu pentru că face parte din familia Graalului prin legături de sânge, ci pentru că e apt să primească această însărcinare. Puterea care l-a înviat pe Lazăr acționează și asupra lui Anfortas, care reîntinerește astfel încât nimeni nu se asemăna cu el în frumusețe. Acum scrierea de pe Graal îl anunță pe Parsifal ca fiind noul rege al Graalului. Între timp soția sa este pe drum, și ea fiind chemată să slujească Graalului. În drum spre ea, Parsifal trece pe la Trevrizent pentru a-i da vestea cea bună, iar pustnicul crede că devenirea lui Parsifal rege al Graalului este una dintre cele mai mari minuni ale Celui-de-sus. Parsifal o reîntâlnește pe Condwiramurs chiar în poienița unde odinioară contemplase cele trei picături de sânge în zăpadă. Dragostea lor se împlinește acum, după atâta dor și suferință. Împreună cu regina sunt și cei doi fii gemeni ai lui Parsifal, Kardeis și Loherangrin. Kardeis va prelua toate regatele sale, iar Loherangrin îi va urma domnia Graalului și-l va lua cu sine la Munsalvaesche. Trecând prin pădurea unde se întâlnise cu Sigune, el se oprește la coliba ei, dar aceasta trecuse în lumea de dincolo. Cu lacrimi în ochi, Parsifal dă poruncă să fie așezată în sicriu lângă logodnicul ei. Apoi se reîntorc la Graal, iar sărbătoarea miraculoasă a Graalului începe. Feirefiz este uimit de frumusețea reginei Repanse de Schoy, pe care o percepe atât de diferit de celelalte iubiri ale sale, dar nu distinge strălucirea Graalului, deși vede doar minunile care izvorăsc mereu de niciunde. Bătrânul rege Titurel, încremenit pe culcușul său, lămurește de ce Feirefiz nu poate vedea Graalul. El trebuie să se lepede de crezul lui păgân și să se boteze de bunăvoie creștin, putând astfel să vadă și el Graalul. De dragul Repansei, Feirefiz se dezice de zeii lui și devine creștin, putând astfel să se bucure de strălucirea Graalului.